Cezara (7 sau 8)

[Închei acum fragmentele din "Cezara", publicate online. Am nevoie să le reiau, să le mai gândesc, de la coadă la cap. Deocamdată, un mic final.]

Când intrasem, la Institutul de Arhitectură, căutând nu ştiu ce laborator în care avea examen, am găsit un miner care spărgea, metodic, cu ranga, şi ţigara aprinsă în colţul gurii, vitrinele cu roci. S-a oprit, ne-a măsurat din priviri şi s-a apropiat de ea. Am simţit aproape fizic cum pluteşte pericolul. Vara, într-o rochiţă scurtă, fistichie, şi cârlionţii revărsându-i-se pe umeri. O blondă într-atât de dulce încât o mâncai din priviri. I-a spus, scurt, „la ce te uiţi, curvo?”, după care i-a tras o palmă, care-a proiectat-o direct în vitrină. Stăteam ca prostit, ştiind că nu pot face nimic. Mi-ar fi tras una cu ranga în cap, iar pe ea, după aceea, probabil că ar fi violat-o. Trebuia să ieşim, repede, să părăsim laboratorul, cu rocile şi minerul lui cu tot. Am încercat să schiţez un semn de pauză, ridicând mâna ca la time-out, şi am scos-o din vitrină. Chiar în acel moment, mi-a trecut prin cap ideea absurdă că, dacă aş fi avut plete, ca acum câteva luni, ranga minerului m-ar fi ţintit şi pe mine, şi atunci ar fi fost totul pierdut. Ce bine că mă tunsesem, regulamentar, cu câteva săptămâni în urmă, din cauza căldurii. Am coborât cu greu scările Institutului. Cezara plângea, sângera pe la coate, genunchi, sprijinându-se de mine. Ne-am îndepărtat cât mai repede, luând-o pe străduţe ocolitoare, şi ne-am oprit într-un părculeţ care, spre deosebire de zumzetul marilor bulevarde, era liniştit la orele acelea ale amiezii. Se mai calmase, dar senzaţia aia de umilinţă totală n-o părăsise, şi nici pe mine. Mi-a spus: „Nu mai pot, mă car. Îmi iau nenorocita asta de diplomă şi plec în Israel”. Ştiţi deja că era un pic evreică – deşi n-am mai văzut o evreică blondă. Bunicii ei pe linie maternă stăteau, de mulţi ani, în Israel, şi, în fapt, doar bunica era evreică. N-aveam cum să nu-i dau dreptate. Trebuia să plece, şi ar fi trebuit să plec şi eu.

A mai rămas, într-adevăr, până şi-a luat diploma. „Nici nu ştiu la ce-o să-mi folosească, în Israel”, zicea. „Nu ştiu limba, nu cunosc pe nimeni, în afară de bunicii mei, pe care nu i-am mai văzut de ani”. „Nu mai pot sta în România”. Mă durea, la propriu, şi, mai ales, aveam conştiinţa faptului că fusesem laş. Ştiam că ea ştia, şi că ştia că eu ştiam asta. În acea noapte, ne-am simţit în întregime străini. A doua zi a plecat. Am condus-o la aeroport – mi-a rămas în minte doar eşarfa ei, fluturând multicoloră în drumul spre avion, împreună cu cârlionţii cei blonzi. N-am mai schimbat nicio vorbă de-atunci – presupun c-a trecut printr-o perioadă de adaptare, aşa cum eu însumi treceam, la Viena. Până când am dat de numele ei pe-o reţea socială, LinkedIn, dacă nu mă înşel. Scria că este un fel de agent sau dezvoltator imobiliar, n-am reţinut. Totuşi, până la urmă îi folosiseră cursurile de arhitectură. I-am scris, dar îmi răspundea rar, şi cu decalaje mari. În ultimele mesaje, am întrebat-o cam ce-a vândut. Mi-a răspuns: „Tocmai am dat un zgârâie-nori în Dubai, chinezilor”. Am rămas mască – „Şi, ce-ai făcut cu banii?”. „Mi-am luat o insuliţă artificială, de-aia mică, în Golf”. Când i-am spus asta lui Mişu, cu care mă aflam la Jasmin, a căscat ochii mari. A scris pe loc, în seara aceea, o nuvelă, Cezara, pe care o am şi acum pe telefon – dar care n-a fost publicată. Tastam, sorbind sake: „Şi, insuliţa asta, pe ce se bazează?”. Mi-a răspuns, în fine, c-un emoticon din ăla, care însemna şi zâmbet, şi-amărăciune.  Cu un zâmbet dulce-amar.