Cezara (1)

Pe Cezara o cunoscusem în următorul an, la un chef din camera de cămin a fratelui meu. De-aia, cu paturi suprapuse, frigidere improvizate, dulapuri rupte – şi calculatoare în DOS care rulau pe ecranele televizoarelor Sport. Era iarnă, aproape de revelion, dar mulţi studenţi preferaseră să-l petreacă în cămin. Se ţineau, aici, chefuri fără oprire, noapte de noapte. Tot Grozăveştiul trepida. Ieşisem la masă, la Shorley, să halim ceva – însă, mai înainte, am cerut să se umple masa cu sticle de bere, într-atât încât nici mâncarea nu mai încăpea. Ne-am uitat ca proştii unii la alţii, gândindu-ne cum să le dăm gata. Am luat-o încetul cu încetul – o sticlă, două... Spre sfârşit, eram terminaţi. Se făcuse seară, şi ne-am târât spre căminul studenţesc. Unde ne aştepta o gaşcă plină de chef, cu muzica dată la maximum, ca-să acopere sunetul altor chefuri. M-am aşezat pe un scaun, şi, aproape instant, am adormit. Am visat ceva cu nişte raţe. Când m-am trezit, petrecerea era în toi. M-am ridicat şi-am scanat cu privirea-mi nesigură fetele care erau în cameră, pe un fundal de Milli Vanilli, Girl you know it’s true, şi până să mă lămuresc s-a încheiat piesa. A urmat alta, care şi astăzi mă toacă, Welcome to the hotel California, şi atunci am zărit-o pe Cezara şi am luat-o în braţe. Aproape c-am sărit pe ea, dar, între timp, m-am dezmeticit. Am început să vorbim, întâi mai tare, din cauza muzicii, apoi din ce în ce mai încet. Era o alchimie evidentă – îi auzeam sunetul vocii doar din simpla mişcare a buzelor. Ne-am mângâiat, ne-am răzgâiat, şi, într-un sfârşit, ea mi-a zis: „N-ar fi mai bine să mergem?”. „Camera mea este, acum, goală”. „Spre dimineaţă, vor veni colegele”. „Dacă vrei, vino”. Am plecat, clătinându-ne amândoi, către camera ei din Regie. Noaptea mirosea parfumat, malurile Dâmboviţei, strălucitoare, păreau date cu lac. Şi-am alunecat, metru cu metru, încetul cu încetul, înspre o cameră de cămin studenţesc. N-am făcut dragoste, am adormit unul în braţele celuilalt. Spre dimineaţă, tot răsucindu-mă-n pat, i-am cuprins sânii. Mi-a zis, întinzându-se, „lasă-mă”. Iar eu, pe jumătate adormit: „măcar pe-o ţâţă să pun mâna”. A devenit un fel de parolă – mult mai târziu, luându-mă de la chefuri, Cezara-mi şoptea blând la ureche; „hai, să pui şi tu mâna pe-o ţâţă”. Plecam, demn, visând c-o să ating sânul Cezarei.