O scrisoare către Marin Mincu

Tot scotocind printre fișiere și luni de fiere, am dat de scrisoarea asta - trimisă din Viena, în 1997, către Marin Mincu. Nu cred c-a răspuns:

Aheii cu carele lor de luptă

(corespondență Mircea Țuglea – Marin Mincu, mai 1997)

Domnule profesor,

am ajuns cu bine aici, ce-i drept, după un drum cam obositor, de-a lungul căruia m-am plimbat cu intercity-ul, autobuzul, personalul şi, în fine, autocarul. Mureşul era umflat din cauza inundaţiilor, aşa încît trenurile nu treceau peste podul care, din cîte-am auzit, oricum stă de cîţiva ani să cadă. Din Aradu Nou pînă-n Arad erau cîteva autobuze care, nici ele, mult nu mai aveau pînă să explodeze. A dat Domnu’ şi m-am suit, de lîngă gara din Arad, în autocarul de Viena, unde-am ajuns a doua zi, pe-o ploaie mocănească. În autocar, m-am nimerit alături de-o tipă eterică, asta din cauză c-avea „ausweis“ nemţesc şi telefon mobil, adică „handy“, cum se spune-n germana neaoşă. Toate încercările mele de-a intra în vorbă cu ea au eşuat, poate şi din cauza culorii prea violete, prea strălucitoare, a paşaportului meu românesc.
În fine, am lăsat-o baltă şi-am continuat să citesc „Orbitor“-ul lui Cărtărescu, una dintre aripi. Mi se pare mie, sau pe româneşte se spune „chakre“ (sau „ciacre“, la Vasile Lovinescu) şi nu „chakras“ (pluralul în „s“ nici nefiind românesc), „quarci“ şi nu „quarcuri“? Apoi, ce părere aveţi de adjectivul „art-nouveau“, în fraza „bucla îi cădea graţios, art-nouveau, pe umăr“? Ori jargonul medical, luat parcă din enciclopediile medicale sau din „Medicina pe înţelesul tuturor“, cu care MC îşi împănează-n ultima vreme teoriile despre lumile-n lumi? Chiar vreau să-i arăt amicei mele doctoriţe fragmentul respectiv, asta şi fiindcă sînt convins dinainte c-o să rîdă în hohote. Mereu îmi zice că noi, literaţii, folosim quasi-aiurea termenii medicali, numai pentru că seamănă cu „ismele“ alea care ne plac atît. Odată, MC însuşi şi-a făcut mea culpa, precum crainicul de la TV împins de Dinescu, din cauză că glandele de care vorbea-n „Visul“ erau, anatomic vorbind, aşezate exact invers. Una peste alta, „Orbitor“ mi se pare un mare eşec, iar surlele şi trîmbiţele care l-au precedat/întîmpinat, cam degeaba. Chiar am de gînd să scriu cîte ceva despre el, dar asta după ce-l diger pe Baudrillard, al cărui triptic despre „seducţie/simulacre/strategie“ tocmai l-am terminat. MC l-a citit şi el pe Baudrillard (de aici vine „hiperrealitatea“ lui), dar, după cum am impresia, într-un mod cam maniac.
Fiindcă tot veni vorba... mi-aţi propus mai demult să scriu ceva despre postmodernism (de-aici înainte, prescurtat PM) pentru colocviul din vară. Practic, eu văd acum în PM cel puţin două lucruri. Un prim stadiu rece, mecanic, structuralist, care mizează pe dezmembrare, care dizlocă structurile romaneşti, eventual parodiindu-le. O literatură a tăcerii (Hassan), centrată asupra vidului semnificant. În filosofie, hermeneutica vicioasă a lui Heidegger, care face din limbă, din opera poetică, aproape un instrument metafizic. Poezia lui Celan. În arhitectură, reacţii orgolioase la dictonul modernist al lui Mies, „less is more“ („mai puţin e/înseamnă mai mult“), de pildă anti-dictonul lui Venturi, „less is a bore“ („mai puţin e/înseamnă plictiseală“). Litania marxisto-freudiană a lui Deleuze & Guattari din „Anti-Oedipe“. Metaficţiunea americănească, cu succes doar de critică, nu şi de public (cu o excepţie, „The Gravity’s Rainbow“ al lui Pynchon, model declarat pentru „Orbitor“). Post-marxismul. Habermas, modernitatea ca proiect neîmplinit („unvollendetes Projekt“). La noi, textualisme Tel-Quel trase de păr, azi aproape ilizibile. Şi, chiar mai înainte, onirismul. Mare parte din optzecism, umplutura. Cărtărescu acum, în „Orbitor“.
De cealaltă parte, hiperrealul lui Baudrillard. Supraproducţia de sens, care-şi anulează produsul. Atotseducţia, care-nvăluie realul în cruste succesive de scenarii semiotice, pînă ce acesta dispare. Războiul din Golf care n-a avut loc. Debarcarea din Somalia, transmisă-n direct de CNN, ai cărei reporteri aşteptau pe plajă. Microficţiunile lui Lyotard, PM-ul ca stare de naştere a operei (în postfaţa la ediţia engleză a „Condiţiei postmoderne“). Al treilea sex, „Manifestul pentru cyborgi“ al Sylviei Benhabib. SF-ul ca gen „serios“, cyberpunk-ul american, trilogia „Neuromancer“ a lui Gibson. Implozia informaţională, Internet-ul Alef, prin care poţi aluneca, din Tot în Tot, ani întregi fără număr. Triumful textualismului, prin Net (adică, prin „reţea“), World Wide Web-ul, „pînza de păianjen cît lumea de-ntinsă“.  Lectura pe verticală, hipertextul. La differance. Textualismul lui Derrida. Marginile filosofiei. Stadiul oglinzii al lui Lacan. Insula-n insulă. Plăcerea textului. Arta video, Nam June Paik. Mesajul ca mediu, la McLuhan. Arhitectura veselă, stilul Hundertwasser în Viena. Haas-Haus, chiar sub Stephansdom. Voci, mii de voci. „Balamucul“ lui Caius Dobrescu. „Poeziile patriotice“ ale lui Bodiu. Bodiu aşa, ca personaj. Borges, sud-americanii. Agopian, Cărtărescu din „Visul“. Liviu Ioan Stoiciu, Ion Mureşan. „Murrealistul 3“. „Proezia“. Romanul pe care-ncerc să-l scriu.
Era, desigur, inevitabil s-ajung tot la mine. De-acolo plecasem, de fapt. Pretextul pentru o astfel de incursiune, halucinantă numai prin titluri şi nume, darmite... l-ar constitui polemica Habermas-Lyotard, mai precis un text pe care Richard Rorty l-a scris despre această polemică, în „Philosophical Papers II“. Rorty exclude orice metafizică, după el (şi-n lunga tradiţie a pragmatismului american) semnificaţia conceptelor care, altfel, ar presupune vreo teorie fundaţionalistă, fiind doar rezultanta unui consens pragmatic. Faptul că, de exemplu, metanaraţiunile istorice (cea marxistă, cea hegeliană etc) nu mai au relevanţă înseamnă pur şi simplu că ele nu mai au relevanţă pragmatică. Lucru care exclude, desigur, post-marxismul şi odată cu el şi pe Habermas. Dar faptul că o metanaraţiune despre metanaraţiuni (cea a lui Lyotard) are încă relevanţă poate însemna că nu toate (meta)naraţiunile şi-au pierdut relevanţa pragmatică, că nu ne aflăm, cum ar zice Lyotard, în era amurgului (sfîrşitului, morţii) metanaraţiunilor. Aşadar, naraţiunea (ficţiunea, discursul filosofic) sînt încă posibile şi, mai mult, cerute. Publicul se vrea (s-a vrut întotdeauna) sedus. Numai că tacticile de seducţie devin din zi în zi mai complicate. De fapt, după Baudrillard, ele proliferează demult în sine, pentru sine – autonom.
Sper că pînă-n iunie, cînd (cred, totuşi, că) o să vin la Tîrgul de Carte, să vă aduc şi un text mai consistent. Ceea ce v-am scris acum e doar aşa, o prezentare generală. Mîine trimit şi scrisorile către editura Routledge şi către Brian McHale, cu invitaţia la colocviul din vară. Le-am scris deja prin Internet. Nu-i prea rău, nu? Mă gîndisem la un nume pentru pagina de Internet: Pontica. Nu numai de la numele editurii, desigur. E o chestie în care ar intra toate, pînă şi aheii cu carele lor de luptă.
Două întrebări:
Tot aşteptîndu-mi viza, s-ar putea să ajung în ţară chiar cînd începe colocviul din vară, şi nu singur, ci împreună cu amica mea, doctoriţa – de fapt, doctoriţă din iunie, cînd termină facultatea. Aş vrea s-o cunoaşteţi.
Unde aş putea să public un articolaş despre MC, fără să supăr pe toată lumea?
Am vorbit, în ţară, cu Amalia. Mi-a spus că vrea să-şi facă doctoratul cu dumneavoastră, pe avangardă cică. I-am sugerat să mai plece un an în State, să vină c-o temă precisă şi c-o bibliografie cît casa şi-apoi să vă caute. Are unde sta, are chiar şi o ofertă din partea unei biserici româneşti, să predea limba copiilor care-au mai uitat-o. Însă e foarte nehotărîtă. Un cuvînt din partea dumneavoastră ar motiva-o enorm.

Aștept să ne revedem,
Mircea Țuglea



0 comentarii: